„Vor umbla încoace şi încolo ca să caute cuvântul Domnului şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11,12)

De-a lungul timpului, numeroşi creştini au căutat în mod sincer sfinţenia şi biruinţa asupra păcatului, luându-şi crucea şi lepădându-se de sine. Dar, adesea, ei au descoperit că viaţa creştină este o trudire aspră în loc de viaţa glorioasă pe care o descrie Biblia. Eşecul lor a fost acela că n-au înţeles niciodată viaţa de credinţă sub noul legământ. Ei au căutat să fie sfinţi pe baza principiilor vechiului legământ şi astfel au pierdut ceea ce Dumnezeu avea pentru ei.

2 Corinteni 3:6 ne spune că noul legământ este o slujire a Duhului care dă viaţă, spre deosebire de vechiul legământ care era o slujire a literei, care aducea moartea! Şi dacă umblăm potrivit literei poruncilor lui Dumnezeu – chiar şi în noul legământ – ea ne va aduce tot moartea. Numai dacă trăim prin credinţă şi Îi permitem Duhului Sfânt să ne conducă, vom intra în „viaţa lui Hristos”.

Din momentul în care Isus S-a înălţat la cer şi a trimis Duhul Sfânt pe acest pământ, viaţa noastră poate fi mult mai glorioasă decât a oricărui sfânt din Vechiul Testament. Deci, dacă astăzi ne surprindem trăind sub condmanare, depresie şi întuneric, trebuie să fie pentru că noi încă trăim pe baza principiilor vechiului legământ (2 Corinteni 3:9).

Erau două lucruri pe care Isus le accentua frecvent în lucrarea Sa – credinţa în Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt.

Adam a pierdut această viaţă de credinţă prin puterea Duhului Sfânt atunci când a ales pomul cunoştinţei binelui şi răului în locul pomului vieţii (Geneza 2:9). El a ales ca în el însuşi să locuiască cunoaşterea binelui şi răului, în loc să fie dependent de Dumnezeu pentru aceasta.

Pomul vieţii reprezintă viaţa de credinţă sub noul legământ, în timp ce pomul cunoştinţei binelui şi răului reprezintă o viaţă a efortului propriu (de strădanie proprie) sub vechiul legământ.

Dacă Adam ar fi ales pomul vieţii, el ar fi trăit prin credinţă - în dependenţă constantă de Dumnezeu. Atunci Duhul Sfânt i-ar fi dat viaţa Divină. În schimb, însă, el a ales să trăiască în dependenţă de el însuşi, independent de Dumnezeu. Şi aşa a murit. Toţi necredincioşii trăiesc aşa – fără dependenţă constantă de Dumnezeu. Din nefericire, sunt şi mulţi credincioşi care trăiesc tot în acest mod.

Toate religiile îi învaţă pe adepţi să facă binele şi să evite răul. Creştinii care caută sfinţenia fac de asemenea binele şi evită răul. Şi, în căutarea sfinţeniei lor, ei sfârşesc de obicei făcând distincţii din ce în ce mai fine între bine şi rău, pe baza unor reguli şi practici variate!! Cu toate acestea, majoritatea dintre ei nu ajung niciodată la o viaţă sfântă autentică. De ce? Pentru că ei o caută prin fapte şi nu prin credinţă.

Timp de 1500 de ani, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi prin intermediul Legii, ce era bine şi ce era rău. Dar ascultarea de faptele bune prouncite de Lege nu a condus nici măcar pe un singur israelit la părtăşia vieţii veşnice. Trăirea pe baza oricărui set de legi şi reguli – oricât de înalt ar fi standardul - nu va conduce niciodată pe nimeni la evlavia autentică, nici măcar astăzi.

Adevărata sfinţenie este viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului – şi Dumnezeu are să ne dea această viaţă ca pe un dar. Noi nu putem niciodată ajunge la ea. Trebuie să o primim prin credinţă.

Pavel spunea că, în zilele când nu era conştient de cerinţele Legii, se simţea „viu”. Dar când a înţeles cerinţele Legii lui Dumnezeu, a devenit atât de conştient de greşelile din viaţa lui, încât se simţea „mort” (Romani 7:9)!! Aceasta este şi experienţa multora care sunt născuţi din nou. Ei par să fie fericiţi şi „vii” atâta timp cât aud numai de iertarea păcatelor lor. Dar imediat ce aud despre biruinţa asupra păcatului şi ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, se simt condamnaţi şi nenorociţi şi „morţi”.

Dar Pavel nu s-a oprit la legea vechiului legământ – şi nici noi n-ar trebui să ne oprim. Dumnezeu i-a arătat lui Pavel o altă lege - legea Duhului de viaţă în Hristos Isus. Aceasta a fost legea care l-a eliberat în final din păcat (Romani 8:2).

Mulţi caută să fie sfinţi făcând binele. Amintiţi-vă că Eva a mâncat din copac pentru că arăta bine!! Ea nu căuta să facă ceva rău!! Ea a mâncat fructul, nu pentru că dorea să devină ca diavolul, ci pentru că dorea să devină ca Dumnezeu – pentru că aceasta a fost ceea ce diavolul îi promisese (Geneza 3:5). Oamenii care trăiesc potrivit Legii fac aceeaşi greşeală şi astăzi – gândind că ei pot fi ca Dumnezeu prin lucrările bune exterioare.

Mare parte din binele pe care îl vedem în vieţile multor creştini vine nu dintr-o sfinţenie autentică, ci dintr-o educaţie bună. Mulţi dintre aceşti creştini sunt onorabili, dar ei nu au o foame pasionată după Dumnezeu. Îşi petrec viaţa asimilând cunoştinţe din Biblie, dar fără nicio revelaţie de la Dumnezeu. Drept urmare, viaţa lor nu este cu mult diferită de viaţa unor necredincioşi buni din jurul lor. Tuturor credincioşilor de acest fel le-a scăpat ceva esenţial din ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să aibă - natura Divină.

Dumnezeu nu încearcă în primul rând să ne facă să facem bine, ci să ne facă să ne încredem în El, aşa încât să ne poată da natura Lui. În ochii Lui, neprihăniţi nu sunt cei care fac bine, ci aceia care trăiesc prin credinţă (Vezi Romani 4:5 şi Habacuc 2:4).

În Habacuc 2:4, Dumnezeu pune în contrast două grupuri de oameni –cei care cred în Domnul şi cei care sunt mândri. Cei care sunt mândri nu pot trăi prin credinţă. Motivul pentru care mulţi nu acceptă în mod gratuit darurile lui Dumnezeu, prin simpla credinţă, este pentru că ei sunt prea mândri să accepte orice în mod gratuit. Mai degrabă ei şi-ar câştiga iertarea şi sfinţenia făcând ei înşişi ceva.

Satan le spune creştinilor chiar şi astăzi (aşa cum i-a spus Evei) că nu e nevoie ca ei să depindă de Dumnezeu ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. El le spune că ei pot cunoaşte diferenţa prin conştiinţa lor, sau citind Biblia. Dar mulţi necredincioşi trăiesc de asemenea pe baza conştiinţei lor – şi au vieţi destul de cuviincioase. Şi un creştin poate trăi aşa – dar el nu va fi drept în ochii lui Dumnezeu.

Mulţi credincioşi îşi încep în mod corect viaţa creştină – încrezându-se doar în Dumnezeu pentru îndreptăţirea lor. Dar apoi, asemenea creştinilor galateni, ei caută să devină perfecţi prin propriile lor eforturi (Galateni 3:3). Ei îşi evaluează valoarea spirituală prin cât de mult au făcut pentru Dumnezeu sau prin rezultateale pe care le-au văzut în lucrarea lor. Şi se simt satisfăcuţi. Dar când oamenii L-au întrebat pe Isus cum puteau să îndeplinească lucrările lui Dumnezeu, El nu le-a spus să facă fapte bune. Le-a spus să creadă în El (Ioan 6:28,29)! Fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Sunt multe paradoxuri în viaţa creştină şi iată-l pe primul pe care-l întâlnim când suntem salvaţi: Ştim că Isus ne îndreptăţeşte atât de complet încât noi stăm acum înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodată – pentru că Dumnezeu ne promite să nu-şi mai aducă aminte niciodată de păcatele noastre trecute împotriva noastră (Evrei 8:12). În acelaşi timp, ni se spune, de asemenea, să nu uităm niciodată păcatele noastre trecute, ca nu cumva să ajungem orbi şi neprevăzători (2 Petru 1:9)!!

Deci, pe de o parte, vedem că Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de păcatele noastre trecute iar, pe de altă parte, nouă ni se spune să nu le uităm niciodată!! Cum să trăim cu această contradicţie aparentă?

Numai fiind DIN CE ÎN CE MAI conştienţi de faptul că sângele lui Isus ne-a curăţit păcatele noastre trecute, suntem conştienţi de acele păcate în ele însele.

Citeşte această ultimă propoziţie încă o dată, pentru că acesta este unul dintre cele mai importante principii ale vieţii creştine. Dacă îl crezi, acest adevăr te poate elibera.

Nu e nicio smerenie în a ne simţi vinovaţi de păcatele noastre trecute. Este necredinţă, nu smerenie, şi este o insultă la adresa sângelui lui Hristos. O astfel de necredinţă nu-L glorifică în niciun fel pe Dumnezeu.

Pavel îşi spunea „cel dintâi păcătos” după 30 de ani în care fusese creştin (1 Timotei 1:15). Totuşi, mai spunea în acelaşi timp că: „Nu sunt conştient de nimic împotriva mea” (1 Corinteni 4:4). Ambele afirmaţii sunt adevărate.

Această asigurare este ceea ce ne dă nouă mare încredere înaintea lui Dumnezeu şi mare îndrăzneală împotriva acuzaţiilor lui Satan şi împotriva fricilor cu care Satan încearcă să ne înspăimânte.

În zilele noastre, cele mai populare cărţi din librăriile creştine sunt acelea care tratează credinţa şi Duhul Sfânt. Dar majoritatea acestor cărţi îi conduc pe creştini într-o credinţă falsă şi în experienţe false. „Credinţa” pe care aceste cărţi o învaţă este credinţa de a deveni prosper şi sănătos – şi nu de a deveni sfânt şi spiritual. Creştinilor li se spune că pot obţine orice doresc de la Dumnezeu, doar dacă ei cred suficient de mult. O astfel de învăţătură este în mod fundamental opusă învăţăturii şi practicii primilor apostoli şi celei a misionarilor evlavioşi (din secolul al 19-lea şi începutul secolului 20), care şi-au sacrificat viaţa pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Credinţa autentică este aceea care te ajută să biruieşti lumea (1 Ioan 5:4) – lumea fiind „pofta ochilor, pofta cărnii şi mândria vieţii” (1 Ioan 2:16). După cum Isus a biruit această lume, şi noi putem s-o biruim (Vezi Ioan 16:33 şi Apocalipsa 3:21). Când biruim lumea, nu vom mai fi înşelaţi niciun moment de Satan care ne spune că plăcerile care vin prin sănătate şi prosperitate sunt superioare plăcerii care vine din părtăşia cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca noi să gustăm desfătarea pură a părtăşiei cu El. Numai aceasta ne va alunga dorinţa pentru alte plăceri (Psalmul 16:11). Dar numai atunci când gustăm părtăşia cu Dumenzeu putem fi eliberaţi cu adevărat.

Credinţa în Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt te poate elibera din orice robie pe care Satan a pus-o vreodată peste tine.

Te vezi nedoritor să renunţi la vreo anume plăcere lumească ce te atrage? Strigă atunci la Domnul, cum a făcut Petru când se scufunda în mare, spunând – „Doamne, salvează-mă”. Vei vedea că Dumnezeu îţi dă nu numai dorinţa să te eliberezi de păcat, dar de asemenea o ură pentru el!! În noul legământ, Dumnezeu este Acela care lucrează în noi atât să dorim cât şi să facem voia Lui (Filipeni 2:13). Ce evanghelie minunată este noul legământ!!

Viaţa lui Isus nu este ceva ce noi putem imita. Trebuie să ne împărtăşim din ea prin Duhul Sfânt. Majoritatea creştinilor nu experimentează aceasta pentru că ei nu sunt săraci în duh. Aceasta înseamnă că ei nu-şi trăiesc viaţa cu o conştiinţă constantă a nevoii lor de Dumnezeu. Ei sunt încrezători în ei înşişi şi independenţi.

Isus i-a invitat numai pe cei însetaţi să vină la El să bea. Ca să mergem prin credinţă, noi trebuie să fim mereu însetaţi (săraci în duh), întotdeauna conştienţi de nevoia noastră de puterea Duhului Sfânt. Trebuie să fie un strigăt constant în inimile noastre (chiar dacă nespus) ca să fim umpluţi cu Duhul şi să experimentăm puterea Lui. Aceia care vin la Isus şi beau, vor găsi râuri de apă vie curgându-le din adâncul fiinţei lor (o viaţă în plinătatea Duhului Sfânt – Ioan 7:37,38).

Astfel, cel mai slab credincios poate experimenta gloria acestei vieţi de credinţă în noul legământ şi poate deveni la fel de tare ca cel mai tare.

Cine are urechi de auzit, să audă.

Traducerea în limba română: Maria Magdalena