În Neemia 2:1 aflăm că Neemia nu fusese niciodată trist în prezenţa împăratului. Nu era tipul de om posomorât. Împăratul l-a văzut întodeauna fericit. Iar acum era trist. Însă nu era trist datorită unui motiv cu privire la el însuşi sau la familia lui. Era trist pentru că Ierusalimul era scena unui măcel. O, de ar fi mai mulţi astfel de oameni în biserică astăzi! Împăratul i-a spus: „Faţa ta este aşa de tristă! Nu poate fi altceva decât o mâhnire a inimii.” Şi Neemia s-a temut. Era un lucru teribil să contrazici opiniile unui împărat în zilele acelea. Îmi place să văd sinceritatea lui Neemia în a admite că era înspăimântat.

Frica nu este ceva ce putem elimina în totalitate din viaţa noastră. Vom simţi frică atâta timp cât vom fi aici pe pământ, însă să nu acţionăm niciodată din frică. Pavel scrie că el a avut temeri (2 Corinteni 7:5). Însă niciodată nu a dat ascultare acelor temeri. Dacă te afli într-un loc primejdios, dacă într-o zi ai să-i slujeşti Domnului într-un loc unde viaţa îţi va fi ameninţată – sunt multe astfel de locuri astăzi – în mod normal vei simţi frică. Nu trebuie să te simţi jenat de aceasta. Suntem oameni. Însă nu ar trebui să fim niciodată influenţaţi de aceste temeri. Putem fi prudenţi, acţionând cu atenţie, dar nu cu teamă. Frica este opusul credinţei, şi atunci când acţionezi din teamă, acţionezi din necredinţă. Să nu uiţi niciodată că lui Dumnezeu îi pasă de noi.

Deşi lui Neemia îi era teamă, i-a spus totuşi împăratului „Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei sunt arse de foc?”. Şi împăratul a zis: „Ce ceri?” Neemia s-a rugat repede o rugăciune scurtă (lucrul cel mai bun de făcut în astfel de situaţii) şi i-a răspuns: „Dacă găseşte cu cale împăratul, şi dacă robul tău îi este plăcut, trimete-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou.” Împăratul a întrebat: „Cât timp vei fi plecat?” S-a fixat un timp şi a plecat.

A plecat la Ierusalim şi a stat singur timp de trei zile fără să meargă nicăieri – probabil postind şi rugându-se (Neemia 2:11). Apoi s-a ridicat noaptea şi a luat câtiva oameni cu el. Nu spusese nimănui ce i-a pus Domnul pe inimă să facă, pentru că ştia că vor fi duşmani care vor încerca să-l împiedice (Neemia 2:10). Ştia că nu era de nici un folos să adune oameni care nu purtau povară lucrării pentru Dumnezeu. Aşa că a mers doar cu câtiva şi a inspectat zidurile şi porţile cetăţii.

Din moment ce s-a aflat, a început opoziţia, l-a fel ca în vremea lui Ezra. Din moment ce cineva este preocupat ca numele lui Isus să fie glorificat, opoziţia începe imediat. Diavolul este alert la astfel de mişcări printre oamenii lui Dumnezeu. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii nu ies afară şi nu trăiesc pentru Dumnezeu şi nu-L slujesc. Se tem de opoziţie din partea diavolului.

De fapt însă, un fel de a cunoaşte că eşti în voia lui Dumnezeu este acela că te găseşti deseori în situaţii de confruntare cu diavolul. Dacă diavolul te lasă in pace, poţi fi aproape sigur că eşti complet în afara voii lui Dumnezeu.

În ceea ce mă priveşte, unul dintre indiciile că mă aflu pe drumul cel bun este acela că diavolul urneşte oameni împotriva mea şi stârneşte tot felul de situaţii pentru a mă împiedica. De-a lungul istoriei bisericii aceasta a fost experienţa tuturor celor care au căutat să-L slujească pe Domnul cu sinceritate.

Sanbalat şi Tobia şi-au bătut joc şi au dispreţuit pe evrei şi au spus: „Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?”(Neemia 2:19). Însă Neemia a răspuns astfel: ”Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi ne vom scula şi vom zidi; dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim.Noi nu lucrăm împreună cu voi.”

Traducerea în limba română: Rebeca Thomas